Ea si el.

I-a soptit de atatea ori dragostea, l-a acoperit cu sentimentele, cu parfumul ei de lacramioare si cu ceata din inima ei. El le-a acceptat pe toate, i-a zambit frumos si a strans-o la pieptul lui. I-a promis ca n-o va lasa sa plece...


Ea s-a refugiat in bratele lui. Era iarna. El i-a incalzit inima plina cu dragoste, dupa care a lasat-o prada cristalelor inghetate, mereu aceleasi, mereu altele...


Ea l-a invatat sa iubeasca. Sa creada, sa spere... si sa raneasca. Sa-i raneasca sufletul...s-o dea uitarii. L-a invatat pana si asta?


Sunt lucruri pe care inima nu le poate uita, chiar daca mintea asa a fost invatata...
Sunt vremuri apuse care te fac sa gandesti in trecut. Si sunt stele ce se sting, sunt inimi care mor si suflete ce plang.



S-a ridicat din durere si a pasit spre lacrimi. Spera sa gaseasca scaparea...
Dar s-a inecat in ele. In lacrimile sale...
El n-a fost acolo sa o salveze, desi stia foarte bine sa inoate.
N-a fost acolo sa o salveze cu dragoste...
Pentru ca se pierdea in amintiri...in melancolie, poate chiar dor.
Dor de clipele lor, de rasaritul soarelui...dor de valuri.
Valurile care le spala sufletele mereu puerile…


Ea s-a pierdut in noapte, in vesnicul intuneric al noptii.

Si-a hranit prezentul cu amintiri si a privit spre un viitor fara el.





Si a plecat! A plecat spre mare...spre marea formata din lacrimile copilariei, din lacrimile adolescentei si lacrimile pentru el.

Poveste?

Voi scrie o poveste despre iubire.
O poveste fara inceput si fara sfarsit...
O poveste compusa din doua parti: ea si el.