Lectia de zbor.

Mai întâi îţi strângi umerii,
mai apoi te înalţi pe vârful picioarelor,
închizi ochii
refuzi auzul.
Îţi spui în sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:
Zbor
Şi acesta e zborul.

Îţi strângi umerii
cum se strâng râurile într-un singur fluviu.
Îţi închizi ochii
cum închid norii câmpia.
Te-nalţi pe vârful picioarelor
cum se înalţă piramida pe nisip.
Refuzi auzul,
auzul unui singur secol,
şi-apoi îţi spui în sinea ta:
acum voi zbura
de la naştere spre moarte.
După aceea zici:
Zbor
Şi acesta e timpul.

Îţi strângi râurile
cum strângi umerii
te înalţi pe behăitul caprelor
Zici: Nevermore.
Şi apoi:
fâlf
dai din aripile altcuiva;
şi apoi
eşti el,
iar el
este pururi altcineva.


Nichita Stanescu

Albastru. Dincolo de el.

Incearca sa vezi dincolo de albastru.
Zi-mi, ce vezi? Cata fericire ai descoperit doar tragand cu ochiul la culorile infinitului?

Eu ajunsesem intr-o zi la iubire.. la iubirea pe bune. Am privit dincolo de potiunea colorata-n albastru de metil si stiam ca aveam sa gasesc nemarginitul. Stiam ca ma voi pierde in neant. Si stiam cum avea sa fie fara cerul pal de mai. Dar, nestiind, am gasit dragostea.

Chestia aia care te face sa-ti pui mii de intrebari, stii?

E ca atunci cand un iluzionist isi face trucul, iar tu crezi in el. Nu conteaza, pe moment, ca nu e adevarat. Tu crezi cu tarie in el, in ceea ce vezi. Mai apoi iti dai seama ca totul a fost in van. Ca iluzionistul si-a luat banii si-a plecat.


Cam asa e si cu iubirea mea. Sau ma rog, a fost. Am crezut cu tarie in ea, ca mai apoi sa aflu ca tipu`si-a luat partea lui din dragoste si a plecat spre un alt rasarit.. Iar eu? Eu macar am avut curajul sa privesc dincolo de albastru, de nemarginire.

Tu pierde-te acum in rosul soarelui...