Septembrie cu dor.

L-a trezit telefonul mic si alb cu un zgomot inocent. Pentru el era un adevarat chin. Nu vroia altceva decat sa mai doarma cateva minute... Dar nu! El sunaaa, sunaaa... fara oprire. Intr-un final a raspuns. Si a regretat amarnic. Ea i-a spus ca a plecat. Ca l-a parasit. Asa ca de acum inainte avea sa-si poarte singur de grija.
Lui nici macar nu-i pasa, la inceput. Invatase sa-si calce singur camasile, sa-si spele blugii si sa dea cu matura in bucatarie. Isi platea singur facturile si isi facea piata. Nici macar nu-si mai comanda mancare de la restaurantul de pe colt. Isi gatea. Invatase. Asa, cel putin, facea economie.
Insa televizorul ramanea aprins toata noaptea pentru ca nu mai era ea sa il stinga de fiecare data cand el adormea ametit de prea multa bere. Asa ca acum si dozele ramaneau alaturi de el pe parchetul rece pana dimineata tarziu cand el se trezea. Nici nu mai colectiona cheitele. Stia ca ei ii placea sa le rupa.
Visele? El visa. Dar visa departe... fara glasul si chipul ei. Fara parfumul si sperantele ei. Credea ca avea sa fie mai bine. Dar n-a fost... Ii ducea dorul.
Ii simtea lipsa cand se plimba in parcul batran, cand rasfoia cartea neterminata sau cand ultimele frunze ale toamnei se asterneau pe pamant. Totul era monoton fara ea. Nu mai avea sarutarile ei, nu mai avea zambetul fetei cu parul de foc, nici macar ochii ei de cristal. Si nici placerea de a o vedea imbracand rochia de in alba.
Tristetea i-a cuprins intreaga fiinta. Si fulgii de nea ce s-au grabit sa cada, ii accentuau, parca, starea de neliniste, de dor. Il faceau sa sufere. Ea nu era aici. N-avea cum sa-i vada parul rosu presarat cu sute de sperante inghetate.
Dac-ar fi stiut unde a plecat... Dac-ar fi stiut ce simte acum pentru el...
Daca l-ar mai fi iubit... el ar fi adus toamna inapoi sa-i impiedice plecarea.