Nori, raze de soare...

Te-am surprins intr-o dimineaţă în bucătărie. Trăgeai însetat din ţigară. M-ai văzut rezemată de peretele alb şi mi-ai căutat privirea cu ochii tăi obosiţi. Eu te sfidam, îmi croiam drum prin draperiile cenuşii. N-ai îndraznit să-mi vorbeşti. Stăteai acolo tăcut şi indiferent, deşi mureai de nerăbdare sa-mi săruţi pleoapele.

Liniştea invada încaperea şi eu aşteptam să rupi tacerea care ne desparţea. Tu, probabil, gândeai la fel.

Purtai halatul tău de baie maroniu pe care l-am cumpărat împreună de la magazinul de pe colţ. Facuseşi duş. Eu eram în cămaşa ta în carouri, desculţă, pe marmura de gheaţă. Te uitai întrebător la picioarele mele, îmi zâmbeai.

Într-un final, m-ai întrebat daca nu mi-e frig. M-am mulţumit să-ţi răspund, întorcându-mi privirea.

Afară, nici urmă de nori. În încăpere, un cer cenuşiu, fulgere transparente. O fi din cauza draperiilor...

Ţi-am zis: "Trebuie să schimbăm draperiile."

M-ai privit întrebător, schiţând un gest cu mâna. Replica ta n-a întârziat să apară: "Mda..."

Mi-am aprins o ţigară. Am tras două fumuri şi-am stins-o. Te-am luat de mână şi ţi-am zis încet: " Ce-ar fi să ştergem norii cu razele de soare?"

N-ai făcut decât să-mi săruţi pleoapele după care mi-ai zis: "Am luat biletele de tren. Marea ne aşteapă, razele de soare ne cheamă..."

M-ai cuprins într-o eternă îmbraţişare, după care mi-ai şoptit: "Norii cenuşii nu pot ţine pasul cu noi, cu iubirea noastră..."

Atunci am înţeles că soarele va fi pentru totdeauna martor al dragostei ce ţi-o port, am înţeles că norii trec purtaţi de vânt şi că nicio adiere nu ne poate clătina iubirea.